Ce-mi veni cu rubrica asta? Pai nu stiu.... fiind o fire asa mai comunicativa, mai "sparta-n gura" ma gandeam ca poate sunteti curioase de ideile mele de om nebun care mereu are cate ceva de obiectat in viata asta.
Gandurile astea, gandurile astea ne omoara intr-o buna zi; si cand zic "ne omoara" nu ma refer la moartea proprie ci la moartea figurata :P. In ce sens ne omoara? In sensul ca uitam sa traim, uitam sa ne uitam in jurul nostru sa vedem cat de cat si frumosul, mereu vedem doar partea aia goala a paharului (de tuica) nicidecum nu vedem partea plina.
Daca ceva am invatat in viata asta (nu de parc-as fi o baba care se sprijina de baston si relatez intamplari din ultimii 79 ani...), o pot spune cu mana pe inima ca am invatat sa privesc altfel lucrurile si sa nu cobor prea des in "fantana intunecata" (cum zice si John Gray in cartea "Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus"). In cartea respectiva se abordeaza problemele de cuplu, dar fantana aceea intunecata nu ne indeamna sa coboram in ea doar daca traim esecuri in dragoste ci si daca efectiv traim mult prea profund o problema de zi cu zi sau o problema ivita brusc (nu de parca problemele nu ar aparea brusc, ca doar nu le facem programare.. :P).
Fantana intunecata (in definitia mea proprie) e starea aceea de spirit din care nici macaraua nu ne mai scoate. Femeile sunt sensibile, asta tre' sa fie clar... sunt sensibile cand sunt pe ciclu, sunt sensibile cand cineva se uita la ele stramb si trage din nas de parca ar vrea sa isi scuture firicelele de par care ii incalzesc narile, sunt sensibile atunci cand se iveste o problema de orice natura in familiile lor, femeile sunt efectiv o masina de macinat si rezolvat ganduri si probleme.
Nu voi vorbi acum doar de femei, vorbesc si de sexul opus ca doar si asta are figuri in cap deseori.. infine!
Sunt si eu cateodata foarte sensibila, foarte ingandurata, foarte iritata de rautatea unora, foarte irascibila cand cineva imi spune ceva si ma loveste la cordul sensibil, sar ca mustarul si nu gandesc ce scot pe gura; pe scurt: am apucaturi. Incerc sa privesc ori de cate ori pot si partea plina a paharului in care se clatina uneori apa iar alteori abia de am un strop de sorbit din el. Starea asta de spirit e tare ciudata la noi femeile dar ceea ce eu nu pot intelege nici de crap in 4 e ca: de ce unele persoane nu sunt deloc capabile sa se ridice de jos si sa mute foaia mai departe?? Stiu ca-i greu, stiu ca doare, stiu ca nu e usor dar cand avem in spate cel putin o persoana care ne sprijina, de ce nu profitam?? De ce nu incercam sa urcam din fantana aceea? De ce stam acolo imghemuiti asteptand vreo minune? De ce tragem pe toata lumea in fundul fantanii dupa noi cand mult mai bine ar fi sa iesim noi odata la aer si la lumina?
E mai simplu asa nu? Sa dam din suferinta si indispozitia noastra tuturor celor care ne vor binele... e mult mai simplu. Lenea asta e cucoana mare... prea mare. Nu suntem lenesi sa ne gandim la prostii si la necazuri dar suntem lenesi sa ne gandim totusi la binele ala oricat de marunt din viata noastra. Ne e lene sa inspiram adanc, sa luam o gura de aer ca doar exista aparat de oxigen, huh???
Aparatul ala de oxigen sunt persoanele din jurul nostru care mereu stau sa ne asculte noua problemele, off-urile... persoanele alea carora si noi ar mai trebui cateodata sa le oferim atentie, nu doar sa ne plangem, nu doar sa le chemam dupa noi in fundul fantanii, nu doar sa le taiem si lor rasuflarea doar fiindca suntem "handicapati" si nu ne stim ridica putin din mocirla si din prostie sau efectiv nu suntem capabili sa fim mai optimisti.
Ne plangem cu totii.. ca doar tre' sa ne descarcam sufletul, e un lucru normal sa ne plangem sa spunem cand ceva ne doare, dar sa o facem la nesfarsit, sa fim ofticati si afundati in fundul fantanii la nesfarsit, e normal oare ?? Nu cred...
Poate ar trebui sa ne uitam putin asa inapoi, sa vedem in tot timpul acela in care am fost preocupati de "rahatelul" nostru, peste cate persoane am trecut fara sa observam ca si ele aveau nevoie de noi?
Sunt de conceptia ca TU ca om tre' sa realizezi ca viata ta e una singura pe care o traiesti asa cum ti-o proiectezi; ai nevoie de sprijin, si e normal asta dar fi si tu un sprijin la randul tau! Nu trage dupa tine ditamai trenu' de oameni, doar fiindca tu nu esti capabil/a sa detii controlul si sa iti ridici fruntea din pamant si din prostie.
Pe scurt: ridica-ti fruntea ca nu vezi drumu' !
Ce parere aveti despre subiectul acesta?
Astept comentariile voastre, ma puteti si contrazice... :D
p.s: buna rubrica ChitChat? buna de ceva? :))
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu